L-am găsit pe Patrik la patinoar (unde altundeva), alergând de la o sesiune de pregătire fizică la pregătirea antrenamentului celor mici, din categoria U7.
Eram înaintea meciului său de retragere, iar emoțiile începeau deja să se facă simțite. Ne-a răspuns la întrebări cu o cursivitate și o profunzime suprinzătoare și ne-am bucurat să aflăm aspecte necunoscute din viața lui personală și profesională.
Dar mai ales ne-am bucurat să îi simțim emoțiile și mândria când a vorbit despre trofeele câștigate, munca asiduă pe care a depus-o în toți acești ani și despre familia lui.
Patrik Polc și-a încheiat cariera de jucător după 15 ani în care Brașovul a devenit casa lui. Portarul slovac își amintește începuturile aproape întâmplătoare în hochei, primul trofeu câștigat cu Corona, momentele dificile, experiența echipei naționale a României și relația specială pe care a construit-o cu fanii. Acum, povestea continuă de pe banca antrenorului, alături de generațiile tinere ale clubului.
Patrik Polc rămâne un simbol al echipei de hochei Corona Brașov, acel The wall care în visurile copiilor devine din ce în ce mai înalt și indestructibil.
Cum a început povestea ta în hochei? Când ai pus prima dată patinele în picioare?
Este o poveste destul de amuzantă. Am început hocheiul când aveam nouă ani, ceea ce, pentru Slovacia, era puțin cam târziu. Acolo, era normal ca un copil să înceapă în jurul vârstei de șase ani.
Când aveam nouă ani, mă jucam cu vecinii mei, iar unul dintre cei mai buni prieteni ai mei deja juca hochei. M-a invitat la un antrenament, așa că i-am întrebat pe părinții mei dacă pot să încerc și mi-au spus: „Da, de ce să nu încerci?”
Așa că, de două ori pe săptămână, am început să merg la antrenamente.
Motivul pentru care am ajuns portar este, de asemenea, foarte amuzant. Pentru că am început târziu, nu eram un patinator foarte bun. La un moment dat, antrenorii au făcut selecția pentru echipă. Au ales 23 de jucători și apoi au spus: „Ok, acum avem nevoie de doi portari”.
Antrenorul i-a întrebat pe băieți: „Cine vrea să fie portar?”. Nimeni nu a ridicat mâna.
Iar eu am spus: „Bine, vreau să fiu portar”.
Nici măcar nu știam ce înseamnă asta! Dar voiam să joc sportul acesta pentru că îmi plăcea foarte mult. Așa mi-am început călătoria ca portar: am ridicat mâna pentru că nimeni altcineva nu a vrut.
Totul se întâmplă cu un motiv!
Da. Cred că Dumnezeu a spus: „Ok, acesta este drumul lui Patrik Polc și așa va evolua ca hocheist”.
Am fost atât de fericit că am ridicat mâna, pentru că nici nu știam ce înseamnă să fii portar. Nu mai văzusem până atunci un echipament de portar.
Știam doar că vreau să joc. Nu eram un patinator bun, iar antrenorii aveau nevoie de cei mai buni jucători pentru că aceștia urmau să continue hocheiul și să meargă la școala specială de hochei.
În Slovacia avem școli specializate pentru hochei. A fost, într-un fel, foarte norocos pentru mine. Probabil că, dacă nu ajungeam portar atunci, la un moment dat aș fi renunțat și nu aș fi avut această carieră frumoasă și nu aș fi jucat acest sport minunat.
Ai venit în Brașov în 2010. Ce a făcut ca Brașovul să devină casa ta?
Și aceasta este o poveste specială.
Înainte de Brașov, am petrecut doi ani la Miercurea Ciuc. După acei doi ani au apărut niște probleme, clubul s-a închis și a trebuit să plec din România.
Dar păstrasem foarte multe relații și aveam mulți prieteni de atunci. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei era Rajmi Fülöp. Am păstrat legătura, ne trimiteam mesaje, uneori vorbeam pe Skype.
La un moment dat, discutam despre ce urma să se întâmple în viitor și mi-a spus: „Hai să încercăm. Pot să vorbesc cu managerul meu, Attila Nagy, și să-l întreb dacă există posibilitatea să vii la Brașov”.
I-am spus imediat: „Da, bineînțeles! Aș fi foarte fericit dacă acest lucru ar deveni realitate”.
Îmi plăcuseră foarte mult cei doi ani petrecuți la Miercurea Ciuc. Mă simțisem confortabil și mă bucurasem de acea perioadă. Așa că am fost foarte fericit când Rajmi mi-a pus această întrebare.
A vorbit cu managerul, iar acesta a spus: „Da, de ce nu?”. Mă văzuse jucând la Miercurea Ciuc, așa că am început negocierile și discuțiile cu clubul.
Așa am ajuns la Brașov.
Și apoi a început să-mi placă foarte mult pentru că aici am simțit dragoste și respect. M-am simțit în siguranță și confortabil. Totul era proaspăt și nou. Aveam un patinoar nou, fanii au fost alături de noi încă de la început și am crescut în fiecare an.
Jucătorii au devenit mai buni și asta mi-a plăcut foarte mult. Pentru că nici eu nu eram un portar extraordinar la început, am crescut împreună, ca o comunitate.
Când am venit aici mi-am spus: „Vreau să rămân cât mai mult posibil”.
Nu sunt genul de persoană care „zboară dintr-un copac în altul”. Am vrut să construiesc o moștenire aici.
La finalul carierei vreau să mă uit în urmă și să văd că am lăsat ceva: un trofeu, poate mai multe trofee, dar și copii care au început să joace hochei poate și datorită mie, pentru că i-am motivat.
Acesta este unul dintre motivele pentru care am rămas atât de mult timp. Iubesc acest loc. Am totul aici: casa mea, familia mea. Copiii mei s-au născut aici.
Acesta a fost visul meu: să-mi termin cariera aici și să continui alături de acest club cât mai mult timp posibil.
Care este momentul din cariera ta la Corona de care îți amintești cu drag?
Sunt multe momente, dar unul dintre cele mai importante și care va rămâne pentru totdeauna în inima mea este primul trofeu pe care l-am câștigat pentru Corona Brașov.
Vorbesc despre Cupa României.
Am jucat împotriva celor de la Miercurea Ciuc, chiar în patinoarul lor. Toată lumea se aștepta să fie un meci ușor pentru Miercurea Ciuc, pentru că aveau o echipă foarte puternică. Jucau atunci pentru Ciuc jucători precum Vaclav Novak și Lubomir Hurtaj, iar Kozuch era în poartă.
Toată lumea se aștepta să ne învingă ușor.
Dar i-am surprins pe toți și am câștigat finala.
Ne-am bucurat enorm pentru primul mare trofeu al Coronei Brașov. Și nici măcar nu am putut pleca imediat de la Miercurea Ciuc. Am rămas afară, alături de fanii noștri. Era foarte târziu, era noapte, dar sărbătoream.
Vorbeam cu toată lumea, făceam poze, ne îmbrățișam, ne bucuram împreună. Toată lumea era atât de fericită.
Pentru mine a fost cu atât mai special cu cât era primul mare trofeu pe care îl câștigam ca senior, în hocheiul profesionist, alături de echipa mea.
A fost uimitor.
Care a fost cel mai greu moment pe gheață și cum l-ai depășit?
Dacă sunt sincer, am două momente. Unul este pe gheață și unul este în afara gheții.
Cel din afara gheții a fost atunci când a trebuit să plec după cinci ani. Clubul a decis să meargă doar cu jucători români și nu a mai semnat jucători străini, iar eu eram, la acea vreme, un jucător străin.
A fost foarte greu.
După cinci ani mă simțeam excelent aici. Îmi plăcea totul. Plecam acasă să-mi vizitez familia, dar eram fericit când mă întorceam.
După cinci ani mi-au spus: „Patrik, am decis să mergem pe un drum diferit”.
Am fost șocat. Trebuia să găsesc altceva și știam că nu mă voi bucura la fel. Aici începusem deja să cunosc orașul, oamenii din club, construisem o relație cu fanii și aveam o relație excelentă cu colegii.
Îmi era dor de echipă.
Pe gheață, cel mai greu moment a fost atunci când am început să am probleme cu genunchiul.
Prima dată s-a întâmplat la un antrenament. Mi-am spus: „Este doar o durere mică. O să o iau ușor câteva zile. Poate nu mă antrenez, fac doar antrenamente ușoare și timpul va rezolva problema”.
Dar problema s-a agravat în timpul playoff-ului împotriva Miercurea Ciuc. Genunchiul s-a umflat, aveam dureri foarte mari și a trebuit să merg la medic.
Am avut însă mare noroc pentru că cei de la Corona nu mi-au întors spatele. Au fost alături de mine, m-au susținut și mi-au aranjat un RMN și o consultație medicală.
Am vorbit cu un specialist în probleme ale genunchiului, iar acesta mi-a spus că am nevoie de o intervenție chirurgicală.
Cei de la Corona au fost alături de mine, mi-au plătit operația și, după intervenție și perioada de recuperare, au semnat din nou un contract cu mine, astfel încât să pot continua aici.
Am fost foarte, foarte fericit.
Acestea au fost cele mai grele momente din cariera mea aici, dar și momente care mi-au arătat cât de importantă este o comunitate.
Ai jucat și pentru echipa națională a României. Ce a însemnat pentru tine să porți tricoul României?
A fost o onoare imensă!
Am așteptat foarte mult timp pentru cetățenia română, iar când am aflat că o voi primi și că voi fi invitat la echipa națională, am fost incredibil de fericit.
Pentru că naționala este ceva mai mult decât un club. Când ești chemat la echipa națională, îți reprezinți țara.
Știu că România nu este țara în care m-am născut, dar simt că sunt 50-50. Sunt jumătate român.
Am fost foarte fericit și mândru să pot merge la echipa națională și să joc alături de mari jucători ai României.
A fost întotdeauna o mare onoare pentru mine. Am făcut mereu tot posibilul și am fost foarte fericit când am reușit să promovăm cu naționala României din Grupa B.
Am foarte, foarte multe amintiri frumoase și sunt recunoscător pentru această experiență.
Ce îți va lipsi cel mai mult? Vestiarul, adrenalina, fanii?
De unde să încep? Sunt atât de multe lucruri de care îmi va fi dor.
Îmi va lipsi momentul în care plec din vestiar, merg pe hol și fac primul pas pe gheață, în aplauzele fanilor noștri.
Îmi vor lipsi colegii mei, glumele din vestiar, competiția, adrenalina și chiar mirosul echipamentului din vestiar.
Soția mea a urât întotdeauna mirosul acela: „Oh, ce miros urât!”. Dar orice jucător de hochei știe despre ce vorbesc. Mie îmi place.
Îmi vor lipsi, desigur, fanii noștri și atmosfera care a fost întotdeauna uimitoare la fiecare meci.
Asta este ceea ce îmi va lipsi cel mai mult.
Ce înseamnă pentru tine relația cu fanii? Ți-ai făcut o mulțime de prieteni printre ei.
Da. Sunt aici de 15 ani, așa că pentru mine aceasta a devenit normalitatea.
Iubesc fanii!
Am jucat și în alte țări, dar ceea ce am văzut aici nu am mai întâlnit înainte. Sunt extraordinari.
Ne susțin în momentele bune, dar și în cele rele. Și construiesc această relație pe care o apreciez atât de mult.
Nu suntem doar jucători pentru ei. Ne ascultă, vorbesc cu noi și nu doar despre hochei. Vorbim despre viață, despre familie. Le pasă cu adevărat.
După meci ne aruncă bomboane și ciocolată, ne trimit cadouri făcute de ei, lucruri handmade. Ne trimit poze cu ceea ce fac sau cu ceea ce au făcut.
Este incredibil.
Mi-am găsit aici prieteni pe viață. Unii dintre fani vor rămâne în viața mea, cred, pentru totdeauna, pentru că sunt oameni extraordinari.
Îi apreciez și îi respect foarte mult.
Cine au fost cei mai importanți oameni din viața ta de-a lungul carierei?
În timpul carierei m-am întâlnit cu foarte mulți oameni: jucători, antrenori, oameni de la club. Am învățat câte ceva de la fiecare dintre ei.
Dar, dacă trebuie să fiu sincer, numărul unu este familia mea.
Fără familia mea, în special fără părinții mei, nu aș fi jucat hochei. Ei au fost primii care mi-au spus: „Da, poți să începi să joci”.
Și orice părinte știe că, mai ales în hochei, lucrurile nu sunt ieftine. Este un sport costisitor. Părinții trebuie să plătească echipamentul, transportul și toate celelalte lucruri necesare.
Sunt foarte recunoscător și apreciez enorm faptul că părinții mei m-au susținut și m-au ajutat să rămân în acest sport.
A doua persoană foarte importantă este soția mea. De mai bine de 15 ani este susținătoarea mea numărul unu.
Tot timpul, când pierdeam un meci, când eram supărat sau furios, ea vorbea cu mine și mă susținea. Încerca să-mi schimbe starea, să mă calmeze și să mă ajute să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă.
De exemplu, puteam să câștigăm un meci, dar eu să fiu în continuare supărat pentru că primisem trei goluri.
Ea îmi spunea: „Hei, uită-te și din cealaltă parte. Nu fi supărat”.
Așa că cele mai importante persoane pentru mine sunt mama, tata și soția mea.
Vei continua să lucrezi cu generațiile tinere. Ce le-ai spune?
Mă bucur foarte mult, pentru că, așa cum am spus, acesta a fost întotdeauna visul meu.
Când termin cariera de jucător de hochei, vreau să continui ca antrenor. Am norocul să am această oportunitate.
Clubul m-a lăsat să lucrez și m-a semnat ca antrenor. Lucrez cu grupele U7, U9, U11 și U13.
Este o meserie diferită față de cea de jucător de hochei, pentru că acum eu sunt persoana care vorbește, iar băieții se uită la mine și mă ascultă.
Iau acest lucru foarte în serios. Vreau să-i învăț nu doar lucruri legate de hochei, ci și obiceiuri și atitudine.
Știu că nu sunt părinții lor, dar simt că antrenorul este și un fel de mentor. El îi pregătește pe copii și pentru viață.
Încerc să-i învăț să fie jucători buni, să aibă o tehnică bună, să patineze corect, să învețe tot ceea ce au nevoie pentru hochei, dar, în același timp, să fie și oameni buni.
Vreau să devină persoane de care părinții lor să fie mândri și de care și clubul să fie mândru.
Dacă ai putea să te întorci în timp, ce sfat i-ai da tânărului Patrik?
I-aș spune: „Zâmbește mai mult. Fii mai fericit. Bucură-te de moment”.
Nu fi frustrat de lucrurile mici, pentru că, după ploaie, soarele apare oricum.
Și, de asemenea, i-aș spune să încerce mai mult și să fie puțin mai dur cu el însuși.
Pentru că fără muncă grea nu există nimic ușor.
Viața este grea.
Asta este ceea ce i-aș spune tânărului Patrik dacă m-aș putea întoarce în timp.
Mulțumesc mult, Patrik!
Îți mulțumesc!
